foto Personalitatea zilei 10 februarie | Victor Rebengiuc, actorul care a făcut din adevăr o meserie

Născut pe 10 februarie 1933, la București, Rebengiuc a fost martor și, de multe ori, participant activ la schimbările de direcție ale societății românești: de la anii grei ai comunismului, la anii tulburi ai tranziției, până la prezentul în care cultura se luptă, iarăși, cu superficialitatea și graba.

Când spui Rebengiuc, spui imediat două repere: Teatrul Bulandra și Ilie Moromete. Dar personalitatea lui nu încape într-un singur rol și nici într-o singură instituție. Este un actor care a făcut școală prin muncă, un artist care a refuzat să fie „decor”, și un cetățean care a ales să vorbească – chiar și atunci când tăcerea era mai comodă.

Copilăria: începuturi modeste și o disciplină învățată devreme

Victor Rebengiuc a crescut într-o familie modestă, iar copilăria lui a fost marcată de instabilitate. Părinții s-au separat când era foarte mic, iar el și fratele său au fost crescuți de bunicii materni. Au schimbat locuințe, au trăit în cartiere diferite ale Bucureștiului, mereu cu grija banilor. Tatăl, întâlnit rar, moare în război – o absență care, dincolo de durere, a lăsat o rană tăcută și o nevoie de echilibru interior.

În adolescență, Rebengiuc trece printr-o experiență care îl va defini pe termen lung: Liceul militar de la Predeal. Nu e detaliu de biografie, e o cheie de lectură. De acolo vine disciplina, reflexul de a munci meticulos, obsesia de a fi pregătit, refuzul improvizației facile. Mai târziu, va urma și o școală de electrotehnică – o rută aparent departe de artă, dar care spune ceva despre perioada respectivă: nimic nu era simplu, nimic nu era garantat.

Întâlnirea cu actoria: Institutul și formarea sub profesori exigenți

Drumul spre scenă începe cu amatorii, într-o trupă din zona Vitan, apoi se transformă în decizie serioasă: în 1952 intră la Institutul de Teatru, la clasa Aurei Buzescu. Aici, Rebengiuc învață ceea ce ulterior se va simți în orice rol: rigoare, control, tehnică, dar și acel respect rar pentru cuvântul rostit.

Mai târziu, va vorbi deschis despre influențele sale și despre tentația imitației în primii ani – o sinceritate care îl face credibil. Mulți își cosmetizează începuturile. Rebengiuc le recunoaște: a căutat, a greșit, a corectat, a lucrat. Și exact așa arată un actor mare: nu ca un talent „căzut din cer”, ci ca un om care și-a clădit instrumentele.

După absolvire, urmează un stagiu la Teatrul Național din Craiova, apoi revenirea la București. Din 1957, Rebengiuc devine membru al Teatrului Bulandra, iar legătura aceasta nu e o simplă colaborare: este o parte din identitatea lui. Pe scena Bulandra, a jucat de-a lungul timpului peste 200 de roluri – o cifră care nu impresionează doar prin cantitate, ci prin diversitate.

A lucrat cu regizori esențiali pentru teatrul românesc: Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Yuri Kordonsky, Gábor Tompa, Alexandru Dabija și mulți alții. În limbajul breslei, acesta nu e doar „palmares”. E dovada că actorul a fost relevant în cele mai importante estetici teatrale, în contexte diferite, în epoci diferite.

Rebengiuc a jucat Shakespeare, Ibsen, Cehov, Wilde, Beckett, Tennessee Williams, O’Neill. A făcut roluri care cer forță, roluri care cer finețe, roluri care cer fragilitate și roluri care cer tăcere. Și, de cele mai multe ori, a reușit ceva rar: să nu îți arate „cum joacă”, ci să te facă să uiți că joci.

Viața personală: două căsnicii, un parteneriat artistic emblematic

În plan personal, Rebengiuc a fost căsătorit pentru scurtă vreme cu actrița Anca Verești. Apoi, destinul lui se leagă de una dintre cele mai solide prezențe ale scenei românești: Mariana Mihuț. S-au căsătorit în 1965 și au devenit nu doar un cuplu discret, ci și un reper de profesie și demnitate artistică. Au un fiu, Tudor, născut în 1975, care a ales un drum diferit – arhitectura.

Într-o lume a expunerii excesive, Rebengiuc și Mihuț au rămas, în general, feriți de spectacolul inutil. Și poate tocmai asta le-a păstrat aura: două cariere uriașe, fără teatralitate în afara scenei.

Filmul: de la Apostol Bologa la Ilie Moromete

Dacă teatrul i-a fost „casa”, filmul i-a devenit „oglinda” prin care l-a cunoscut publicul larg. Debutează în cinema la finalul anilor ’50, cu roluri mici, într-o perioadă în care filmul românesc era încă puternic controlat ideologic. Vine însă momentul care îi schimbă statutul: Apostol Bologa din Pădurea spânzuraților (1965), în regia lui Liviu Ciulei. Rolul acesta îl așază direct în categoria marilor actori ai generației sale: un personaj complex, sfâșiat moral, pe care Rebengiuc îl construiește fără emfază, dar cu tensiune interioară.

Apoi, peste ani, vine rolul care devine aproape sinonim cu numele lui: Ilie Moromete, în filmul Moromeții (1986/1987), regizat de Stere Gulea. Aici se întâmplă un paradox frumos: Rebengiuc, un citadin, ajunge să fie perceput de mulți ca imaginea definitivă a țăranului Moromete. Performanța nu e doar interpretare, e transformare. Și nu e întâmplare: s-a pregătit intens, a stat printre oameni din mediul rural, a căutat gesturi, ritm, privire, economie de cuvinte.

În filmografia lui, se leagă colaborări majore cu regizori care au împins limitele cinematografiei românești: Dan Pița și Lucian Pintilie, printre cei mai importanți. În anii ’80, Rebengiuc joacă în filme care au avut probleme directe cu cenzura. De ce trag clopotele, Mitică? devine emblematic: un film interzis înainte de premieră, tocmai pentru că, dincolo de perioada istorică pe care o invoca, respira un aer de adevăr incomod.

Comunismul și cenzura: actorul în interiorul unui sistem care voia supunere

Viața profesională a lui Rebengiuc în comunism e o lecție despre cum arta supraviețuiește într-un sistem care vrea obediență. Actorul a recunoscut că au existat perioade în care era împins spre producții slabe sau propagandistice, și că uneori nu aveai libertatea reală de a refuza. Dar a existat și o linie roșie pe care el a ținut-o: refuzul umilinței ideologice directe, refuzul „festivalurilor” și „concursurilor” care transformau arta în instrument de partid.

În paralel, filme precum Faleze de nisip (1983) ajung să fie interzise după intervenții la vârf – un semn că Rebengiuc era deja asociat cu un tip de cinema care deranja.

În decembrie 1989, Rebengiuc se află printre cei care intră în clădirea Televiziunii Române, într-un moment istoric în care riscul era real, nu simbolic. După Revoluție, nu a rămas „neutral” în numele confortului: a criticat public continuitățile postcomuniste, a susținut cauze civice, a fost prezent în zona protestelor și a apelurilor publice, uneori cu o franchețe care i-a adus și antipatii.

A avut și un episod scurt de implicare politică (inclusiv o candidatură nereușită), apoi a preferat zona societății civile și a ONG-urilor. În esență, Rebengiuc a ales rolul rar al artistului care nu își separă complet meseria de responsabilitatea de cetățean.

Premii și distincții: o carieră validată în toate epocile

Palmaresul lui Rebengiuc este impresionant și acoperă mai multe generații de instituții și jurii:

• premii importante pentru interpretare în cinema (ACIN/UCIN) pentru roluri precum Tănase Scatiu, Moromeții, Balanța;
• Premiul UNITER pentru întreaga activitate și, ulterior, premii UNITER pentru roluri concrete, inclusiv pentru interpretarea din Moartea unui comis voiajor și pentru rolul din Tatăl;
• premii majore în zona filmului: TIFF, Gopo (inclusiv pentru interpretări precum Medalia de onoare și Câinele japonez), plus distincții de tip Opera Omnia;
• ordine și decorații de stat (inclusiv „Pentru Merit” și „Steaua României”), precum și recunoașteri recente acordate peste Prut.

---