foto 30 decembrie 1947, ziua care a pus capăt monarhiei constituționale în România. 78 de ani de la abdicarea Regelui Mihai

În locul ei a fost proclamată Republica Populară Română, într-un context marcat de ocupație militară sovietică, de eliminarea opoziției politice și de golirea progresivă a mecanismelor democratice prevăzute de Constituția din 1923.

La 78 de ani de la abdicarea forțată a Regele Mihai I, documentele, mărturiile și cronologia evenimentelor arată că sfârșitul monarhiei nu a fost rezultatul unei decizii populare sau al unui proces constituțional, ci punctul final al unui proces de preluare a puterii desfășurat etapizat între 1944 și 1947.

România după 23 august 1944: schimbarea de tabără și începutul unei noi realități politice

La 23 august 1944, România a ieșit din alianța cu Germania nazistă și a trecut de partea Aliaților. Decizia a fost luată de Regele Mihai și de un grup restrâns de lideri politici și militari, într-un moment în care frontul de est se apropia rapid de granițele țării. Regimul mareșalului Ion Antonescu a fost înlăturat, iar România a încetat ostilitățile împotriva Uniunii Sovietice.

În plan intern, actul de la 23 august a fost perceput inițial ca o șansă de revenire la normalitatea constituțională interbelică. A fost reinstalată Constituția din 1923, partidele politice au fost repuse în legalitate, iar viața parlamentară a fost reluată. Din punct de vedere formal, România redevenea un stat democratic.

În realitate, însă, prezența Armatei Roșii pe teritoriul țării a schimbat radical raportul de forțe. Deși autoritățile sovietice declaraseră, prin vocea ministrului de externe Viaceslav Molotov, că nu vor interveni în structura politică a României, această promisiune nu a fost respectată. Comisia Aliată de Control, dominată de delegația sovietică, a devenit un instrument de presiune directă asupra deciziilor interne.

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de iAM News (@iamnews.ro)

Impunerea guvernului Groza și începutul destrămării ordinii constituționale

Un moment-cheie în procesul de transformare politică a României a fost 6 martie 1945. În acea zi, sub presiunea directă a reprezentantului sovietic Andrei Vîșinski, Regele Mihai a fost obligat să accepte înlocuirea guvernului condus de generalul Nicolae Rădescu cu un guvern dominat de comuniști, condus de Petru Groza.

Instalarea guvernului Groza a reprezentat o ruptură majoră față de principiile constituționale. Deși Regele a continuat să fie șeful statului, capacitatea sa de a influența deciziile politice a fost redusă semnificativ. Abuzurile administrației, controlul asupra presei și al aparatului represiv au devenit tot mai evidente.

În august 1945, Regele a cerut demisia guvernului Groza, invocând încălcarea Constituției și lipsa de legitimitate democratică. Refuzul premierului de a se retrage a generat ceea ce istoria consemnează drept „greva regală”: timp de câteva luni, Regele a refuzat să promulge legile adoptate de guvern, folosindu-se de prerogativele constituționale care îi permiteau acest lucru.

Manifestația din 8 noiembrie 1945 și începutul represiunii deschise

Tensiunile dintre instituția monarhică și regimul dominat de comuniști au devenit vizibile în spațiul public la 8 noiembrie 1945. Cu ocazia zilei onomastice a Regelui, zeci de mii de oameni s-au adunat în Piața Palatului din București pentru a-și exprima sprijinul față de monarhie și nemulțumirea față de direcția politică a țării.

Manifestația a fost reprimată violent. Potrivit documentelor și mărturiilor ulterioare, numeroși participanți, în special studenți și tineri, au fost arestați și închiși fără a fi judecați. O parte dintre aceștia se aflau încă în detenție în decembrie 1947, iar situația lor avea să fie folosită ulterior ca instrument de presiune asupra Regelui.

La 19 noiembrie 1946 au avut loc alegeri parlamentare care, potrivit surselor istorice, au fost masiv falsificate. Deși Partidul Național Țărănesc obținuse cele mai multe voturi, rezultatul oficial a declarat câștigător Blocul Național Democrat, dominat de Partidul Comunist.

După aceste alegeri, procesul de eliminare a opoziției a fost accelerat. În vara anului 1947, liderii țărăniști au fost arestați în urma înscenării de la Tămădău. În noiembrie, Partidul Național Țărănesc a fost dizolvat, iar Partidul Național Liberal s-a autodizolvat, nemaiputând funcționa în condițiile impuse de regim.

În acest context, monarhia și Constituția din 1923 au rămas ultimele instituții care mai limitau puterea totală a comuniștilor.

Drumul spre 30 decembrie 1947

În noiembrie 1947, Regele Mihai și Regina-mamă Elena au plecat la Londra pentru a participa la nunta Principesei Elisabeta a Marii Britanii. Aprobarea rapidă a deplasării, oferită de guvernul Groza, a fost interpretată ulterior ca o speranță a conducerii comuniste că Regele nu se va mai întoarce în țară.

Revenirea în România a fost marcată de o răceală evidentă din partea autorităților. Cererea Regelui de a se căsători cu Principesa Ana de Bourbon-Parma, care necesita acordul guvernului, a fost refuzată. În seara de 29 decembrie 1947, Regele a fost convocat la Palatul Elisabeta din București pentru o audiență „urgentă” cu premierul Groza, fixată pentru a doua zi.

În dimineața zilei de 30 decembrie, Palatul Elisabeta era deja înconjurat de militari loiali regimului comunist, iar garda regală fusese înlocuită. Potrivit mărturiilor, legăturile telefonice au fost tăiate, iar accesul a fost strict controlat.

La audiență, Petru Groza a venit însoțit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, încălcând protocolul. Regelui i-a fost prezentat un act de abdicare redactat în prealabil. El a contestat legalitatea documentului și a cerut timp pentru analiză.

Conform relatărilor ulterioare, i s-a comunicat că nu există timp pentru proceduri constituționale și că refuzul de a semna ar putea avea consecințe grave, inclusiv asupra deținuților politici. În aceste condiții, Regele a semnat actul, declarând ulterior că a făcut-o pentru a evita vărsarea de sânge.

Proclamarea Republicii Populare Române

În seara aceleiași zile, a fost convocată o ședință a Adunării Deputaților, deși Parlamentul se afla în vacanță. Sub președinția lui Mihail Sadoveanu, a fost votată abolirea monarhiei și proclamarea Republicii Populare Române.

Procedura a ignorat prevederile Constituției din 1923, care nu permiteau schimbarea formei de guvernământ fără revizuire constituțională și fără consultarea populară. Cu toate acestea, actele au fost publicate în Monitorul Oficial, iar presa controlată de comuniști a prezentat evenimentul drept expresia voinței poporului.

Exilul forțat și urmările imediate

La 3 ianuarie 1948, Familia Regală a fost obligată să părăsească România cu Trenul Regal, sub pază militară strictă. Bunurile au fost controlate, iar contactul cu exteriorul a fost limitat. Destinația finală a fost exilul.

România a intrat într-o perioadă de vid constituțional, care a durat până la adoptarea Constituției din 13 aprilie 1948. În acest interval, puterea a fost exercitată prin decrete și acte normative emise în afara unui cadru constituțional legitim.

După plecarea forțată din România, la începutul lunii ianuarie 1948, Regele Mihai I a intrat într-un exil care avea să dureze aproape jumătate de secol. Fostul șef al statului român a fost lipsit nu doar de Tron, ci și de cetățenie, de proprietăți și de orice posibilitate de a reveni legal în țara pe care o condusese într-unele dintre cele mai dificile momente ale istoriei sale.

Primii ani de exil: pierderea statutului și începutul unei vieți obișnuite

După părăsirea României, Regele Mihai și Regina-mamă Elena s-au stabilit inițial în Elveția, apoi în Marea Britanie. În 1948, fostul suveran s-a căsătorit cu Principesa Ana de Bourbon-Parma, într-o ceremonie desfășurată la Atena. Căsătoria nu a fost recunoscută de autoritățile române comuniste și a fost ignorată oficial în țară.

Spre deosebire de imaginea tradițională a unui monarh în exil, viața Regelui Mihai nu a fost una de privilegiu. Odată cu confiscarea tuturor bunurilor din România, familia regală a fost nevoită să își asigure existența prin mijloace proprii.

Regele a lucrat ca pilot de încercare, mecanic auto, broker și consultant în domeniul aviației, activități confirmate de documente și de mărturiile contemporanilor. Pentru o perioadă, familia a locuit în condiții modeste, departe de fastul asociat, în mod obișnuit, cu o casă regală.

În anii ’50 și ’60, Regele Mihai a locuit alternativ în Elveția și în Franța, stabilindu-se în cele din urmă la Versoix, lângă Geneva. Acolo și-a crescut cele cinci fiice și a dus o viață discretă, evitând expunerea publică inutilă.

Demersurile externe și încercările de a menține cauza României pe agenda occidentală

De-a lungul Războiului Rece, Regele Mihai a încercat, în limitele contextului geopolitic, să informeze liderii occidentali despre condițiile în care fusese forțat să abdice și despre situația României aflate sub regim comunist. A avut întrevederi cu oameni politici din Statele Unite și Europa Occidentală și a oferit interviuri presei internaționale, în care a subliniat caracterul forțat al abdicării și lipsa unei consultări populare privind forma de guvernământ.

Aceste demersuri au avut însă un impact limitat. Prioritățile strategice ale Occidentului, relațiile de compromis cu Uniunea Sovietică și realitățile Războiului Rece au făcut ca problema României să rămână, în mare parte, în plan secund. Regele însuși avea să recunoască, în interviuri ulterioare, că marile puteri nu erau dispuse să tensioneze relațiile cu Moscova pentru a corecta situația creată în Europa de Est după război.

După căderea regimului comunist, în decembrie 1989, Regele Mihai a considerat că există, în sfârșit, premisele unei reveniri în țară. Primele încercări au avut loc la sfârșitul anului 1990, când fostul suveran a dorit să vină în România de Crăciun. Autoritățile de la București au respins însă tentativa, iar Regele a fost întors din drum, sub escortă, de la frontieră.

O situație similară s-a repetat în anii următori, în timpul administrației conduse de Ion Iliescu. Regimul postcomunist a invocat diverse motive administrative și politice pentru a împiedica revenirea Regelui, exprimând temeri legate de impactul simbolic și politic al prezenței sale în România.

Un moment de cotitură a fost Paștele anului 1992, când Regelui Mihai i s-a permis, în cele din urmă, să vină în România pentru o vizită de câteva zile. Sosirea sa a generat un impact public fără precedent în perioada postdecembristă. Potrivit estimărilor oficiale, aproximativ un milion de oameni au ieșit pe străzile Bucureștiului pentru a-l vedea și a-l saluta.

Această manifestare de simpatie a alarmat autoritățile, iar după încheierea vizitei, Regelui Mihai i s-a interzis din nou accesul în țară pentru mai mulți ani.

Când a revenit Regele Mihai în România

Revenirea efectivă și stabilă a Regelui Mihai în România a devenit posibilă abia în 1997, după schimbarea puterii politice. Guvernul condus de Victor Ciorbea a anulat deciziile adoptate în 1948 de regimul comunist, prin care Regelui îi fuseseră retrase cetățenia și drepturile civile.

Din acel moment, fostul suveran a putut circula liber în România și și-a reluat legătura oficială cu statul român. Deși nu a mai revendicat un rol politic direct, Regele Mihai a devenit o prezență publică constantă, participând la evenimente oficiale, susținând parcursul euroatlantic al României și promovând valori democratice și constituționale.

În anii care au urmat revenirii, Regele Mihai a subliniat constant că problema formei de guvernământ trebuie decisă exclusiv de poporul român, prin mecanisme democratice. Exilul său, început în 1948 și încheiat formal abia în 1997, a rămas una dintre cele mai lungi și mai semnificative perioade de îndepărtare forțată a unui șef de stat român.

La 78 de ani distanță

Abdicarea forțată a Regelui Mihai a închis definitiv capitolul monarhiei în România și a deschis drumul către instaurarea completă a regimului comunist. Lipsa unui referendum, presiunea militară și eliminarea opoziției politice sunt elemente centrale ale acestui episod istoric.

La 78 de ani de la acele evenimente, sfârșitul monarhiei rămâne un reper esențial pentru înțelegerea modului în care România a pierdut, prin constrângere și în afara procedurilor legale, una dintre instituțiile sale fundamentale.

---