Personalitatea zilei 8 martie | Zavaidoc, vocea care a fermecat Bucureștiul interbelic

Zavaidoc, pe numele său real Marin Gheorghe Teodorescu, s-a născut la 8 martie 1896, la Pitești. A fost unul dintre cei mai mari cântăreți români de etnie romă, interpret de muzică populară și de romanțe, o figură legendară a perioadei interbelice.

S-a născut într-o familie în care muzica nu era doar talent, ci fel de viață. Tatăl său, Tănase Theodorescu, era un lăutar vestit, violonist și țambalist, iar presa vremii scria despre el că ”cânta la țambal de plângeau și surzii și alinta cu vioara urechile obișnuiților de prin cârciumi”. Marin a fost al doilea copil al Constanței și al lui Tănase, iar toți copiii familiei au moștenit înclinația spre muzică.

Primele îndrumări le-a primit chiar de la tatăl său, care i-a cumpărat o chitară. Însă copilăria i-a fost curmată brutal de moartea părintelui. La 13-14 ani, Marin și frații lui au rămas fără sprijinul tatălui, iar responsabilitățile au venit prea devreme. Din acel moment, muzica a devenit nu doar vocație, ci și mijloc de supraviețuire.

Primii pași: ”Frații Teodorescu”

După moartea tatălui, Marin a început să cânte alături de frații săi într-o formație de familie. Vasile era la vioară, Zoe la armonică sau acordeon, iar Marin cânta la chitară și cu vocea. Taraful acesta, născut din nevoie și solidaritate, avea să fie cunoscut mai târziu sub numele ”Frații Zavaidoc”.

Drumul spre București a fost pasul firesc pentru niște tineri care căutau nu doar câștig, ci și afirmare, iar Capitala oferea scena pe care talentul lor putea deveni faimă.

Războiul și nașterea unui nume legendar

La 3 octombrie 1916, Marin a fost luat în armată și a participat la Primul Război Mondial. Nu a fost doar soldat, ci și artist în slujba moralului trupelor. A făcut parte din echipele artistice ale armatei, cântând prin spitale și pentru răniții de pe linia frontului din Moldova. În această perioadă, a avut șansa de a evolua alături de nume mari precum Elena Zamora, taraful lui Fănică Luca și chiar George Enescu.

În 1918, s-a înrolat la Pitești, în Regimentul 44 Infanterie, pentru a fi aproape de fratele său Vasile. Aici, comandantul Traian Moșoiu, iubitor al muzicii populare, i-a dat supranumele care avea să intre în legendă: Zavaidoc. Numele venea din vechiul cuvânt ”zavaidoacă”, cu sensul de om năbădăios, vesel, pus pe șotii, zurbagiu.

Bucureștiul, școala adevăratei consacrări

După război, Zavaidoc s-a stabilit definitiv în București. Aici a făcut un lucru care arată cât de serios își trata talentul: a luat lecții de canto. A studiat mai întâi cu profesorul Dimitrie Cutavas, apoi cu tenorul Dumitru Mihăilescu-Toscani și, ulterior, sub îndrumarea baritonului Petre Ștefănescu-Goangă.

Profesorii lui au văzut în el mai mult decât un cântăreț de restaurant și i-au propus o carieră de solist de operă. Zavaidoc a refuzat și a preferat să rămână aproape de publicul lui, de mesele oamenilor, de nopțile lungi din grădini, restaurante și baruri.

În 1926, Zavaidoc a semnat primul contract cu casa de discuri Columbia Records. A înregistrat inițial șase melodii pe trei discuri, apoi și-a reînnoit an de an colaborarea, ajungând de-a lungul carierei la un număr impresionant de înregistrări.

Discografia i-a adus bani mulți și o răspândire uriașă a numelui, iar cântecele sale au circulat în case, în localuri, în mahalale și în mediile mai elegante deopotrivă. Melodii precum ”Cântec al lui Zavaidoc”, ”De când m-a aflat mulțimea”, „Dragostea e ca o râie”, ”Foaie verde spic de grâu”, ”Mărie și Mărioară” sau ”Pe deal, pe la Cornățel” au făcut din el o vedetă.

Se spune că aparițiile discografice i-au adus câștiguri de ordinul milioanelor, bani depuși la celebra Bancă Marmorosch Blank. Dar, dincolo de averea acumulată, și mai importantă era notorietatea: vocea lui devenise recunoscută oriunde, iar numele lui se transforma într-un brand al epocii.

Regele restaurantelor din București

Între anii 1930 și 1940, Zavaidoc a avut o activitate intensă de diseur și interpret în localurile bucureștene. A cântat la ”Vișoiu”, ”Carpați”, ”Parcul Trandafirilor”, ”Unic”, ”Bufetul” de la Șosea, ”Coșna”, ”Mărășești”, ”Cireșica”, ”La cotitură”, ”Roata lumii”, ”Marița Borțoasa”, ”Berbec” și în multe alte restaurante și grădini.

Faima lui era atât de mare, încât localurile se umpleau până dimineața doar pentru el, iar un episod celebru spune că vatmanii tramvaielor opreau în dreptul restaurantului ”Cireșica” și strigau: ”Stația Zavaidoc! Dă-te neamule jos, să mănânci pește batoc și să-ți cânte Zavaidoc.”

Un artist bogat, dar și neobișnuit de generos

Succesul l-a făcut un om foarte bogat. Avea case, mașini și șoferi, primea onorarii impresionante și era disputat de patronii de localuri, care știau că prezența lui înseamnă clienți și profit.

Dar Zavaidoc a fost cunoscut și pentru generozitatea lui ieșită din comun. Se spunea că, atunci când gunoierul trecea pe strada lui, îl chema în casă și îl lăsa să-și aleagă orice costum dorea. Șoferii lui puteau mânca pe gratis cât așteptau, iar tinerele talentate sau rudele aflate în nevoie primeau ajutor fără prea multe întrebări.

Zavaidoc s-a căsătorit târziu, la 43 de ani, cu Constanța, mai tânără decât el cu 15 ani. Au avut împreună trei copii: două fete, Constanța și Niculina, și un băiat, botezat tot Zavaidoc.

Din relatările păstrate reiese că artistul și-a iubit mult copiii și că trăia cu exuberanță fiecare bucurie personală. La nașterea primei fete ar fi cântat toată noaptea cu copilul în brațe, iar la nașterea băiatului ar fi mers prin Pitești într-o sanie plină cu șampanie, oferind de băut tuturor celor întâlniți în cale.

Ultimii ani: război, iubiri, pierderi și prăbușire

Anii războiului i-au schimbat viața în mod dramatic. În 1940 a murit fratele său, violonistul Vasile Theodorescu, iar publicul, speriat, a crezut pentru o clipă că murise chiar Zavaidoc.

În 1941, artistul a revenit la Pitești și a inaugurat restaurantul ”Tuluca”, unde cânta seară de seară, uneori cu fetița în brațe. În 1942 a fost concentrat din nou, ajungând plutonier în rezervă. A cutreierat cu echipele artistice ale armatei Basarabia și Transnistria, cântând pentru soldații români, iar în 1943, la Tighina, pe fațada restaurantului ”Victoria” era scris mare: ”Aici cântă marele cântăreț român Zavaidoc, venit să distreze armata română”.

A fost dus chiar la Odessa, într-o mașină a Marelui Stat Major, pentru a cânta în fața mareșalului Ion Antonescu.

Dar viața lui personală devenea tot mai fragilă. În 1943 s-a îndrăgostit de o tânără din Târgoviște, iar această pasiune a amenințat să-i destrame familia.

Ziua de 4 aprilie 1944 avea să fie una fatală pentru destinul său. Bombardamentele americane i-au distrus casa din apropierea Gării de Nord și i-au ucis sora, Zoe. Dintr-odată, Zavaidoc s-a trezit nu doar fără locuință, ci și cu grija celor cinci copii ai surorii sale, pe lângă propria familie.

S-a refugiat la Caracal, apoi a cântat la Roșiorii de Vede și la Câmpulung-Muscel. La restaurantul ”Viscol”, unde veneau și soldați sovietici, a învățat special pentru ei ”Oci Ciornie”.

Boala și sfârșitul

Loviturile ultimilor ani au fost prea multe, iar în noiembrie 1944, la Turnu Măgurele, unde i se năștea al treilea copil, artistul s-a prăbușit fizic. Tensiunea i-a ajuns la 28 și s-a îmbolnăvit de ”nefrită galopantă”. La 31 decembrie 1944 a fost internat la Spitalul Filantropia din București.

Războiul adusese lipsă de medicamente, iar boala a avansat cumplit. Zavaidoc a orbit înainte să moară, deprimat, rămas fără casă, fără bani și devastat de moartea surorii.

A murit la 13 ianuarie 1945, la București, și a fost înmormântat la Cimitirul Mănăstirii Cernica.

---