video Personalitatea zilei 1 ianuarie 2026 | Petru Maior, cărturarul care a pus istoria și limba română în slujba emancipării

Istoric, filolog, teolog și protopop greco-catolic, Petru Maior s-a impus ca un reprezentant de prim plan al Școlii Ardelene, curent intelectual care a legat cercetarea istorică de lupta pentru drepturi civile și recunoaștere politică.

Un început de drum într-o familie clericală

Petru Maior s-a născut într-un mediu care a influențat decisiv direcția vieții sale. Tatăl său, Gheorghe Maior, era protopop greco-catolic, originar din Diciosânmartin, actualul Târnăveni. Funcția și statutul acestuia au plasat familia într-o zonă de contact direct cu administrația bisericească și cu problemele comunității românești din Transilvania.

Copilăria și primele studii ale lui Petru Maior s-au desfășurat la Căpușu de Câmpie, unde tatăl său fusese numit protopop de Iclod. Încă din această etapă timpurie, educația a ocupat un loc central, iar accesul la școală a fost facilitat de poziția familiei.

Formarea intelectuală în centrele majore ale epocii

Drumul educațional al lui Petru Maior a urmat traseul clasic al elitelor românești unite din Transilvania. Între 1769 și 1772 a studiat la Colegiul Reformat din Târgu Mureș, iar ulterior și-a continuat pregătirea la Blaj, între 1771 și 1774. Blajul era, la acel moment, principalul centru cultural al românilor greco-catolici și locul unde se contura nucleul viitoarei Școli Ardelene.

Etapa decisivă a formării sale a fost reprezentată de studiile efectuate la Roma, la Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda Fide”, între 1774 și 1779. Aici a urmat cursuri de filosofie și teologie, intrând în contact direct cu tradiția intelectuală occidentală și cu metodele academice moderne. După Roma, Petru Maior și-a completat studiile la Universitatea din Viena, unde s-a specializat în drept, cu accent pe dreptul canonic.

Această formație complexă – teologică, filosofică și juridică – se va reflecta constant în modul său de a scrie și de a argumenta, indiferent dacă subiectul era bisericesc, istoric sau lingvistic.

Petru Maior a fost profesor, preot și protopop

Revenit în Transilvania, Petru Maior a fost numit profesor de logică, metafizică și dreptul firii la Gimnaziul superior din Blaj, funcție pe care a deținut-o între 1780 și 1785. În această perioadă, a intrat în contact direct cu generațiile tinere de clerici și intelectuali români, contribuind la formarea lor intelectuală.

Deși inițial a ales viața monahală, Petru Maior a renunțat relativ rapid la acest statut și a devenit preot de mir. Ulterior, a fost numit paroh în Reghin-sat și apoi protopop al Gurghiului, funcție pe care a exercitat-o între 1785 și 1809. Activitatea sa pastorală a fost dublată de o intensă muncă intelectuală, multe dintre scrierile sale religioase fiind concepute în această perioadă.

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de iAM News (@iamnews.ro)

Implicarea în lupta pentru drepturile românilor

Petru Maior nu a fost doar un cărturar retras în bibliotecă. A fost un militant activ pentru drepturile românilor din Transilvania, implicându-se în acțiuni politice și culturale menite să schimbe statutul acestei comunități în cadrul Imperiului Habsburgic. Alături de alți reprezentanți ai Școlii Ardelene, a participat la redactarea documentului cunoscut sub numele de ”Supplex Libellus Valachorum”.

Această petiție, adresată autorităților imperiale, solicita recunoașterea românilor ca națiune politică egală cu celelalte națiuni privilegiate din Transilvania. Pentru Petru Maior, argumentele istorice și lingvistice nu aveau doar valoare academică, ci reprezentau instrumente concrete în lupta pentru emancipare.

În anul 1809, Petru Maior a fost numit „crăiesc revizor” și corector al cărților românești tipărite la Buda, în cadrul tipografiei Universității. Numirea a venit în urma recomandării episcopului Vulcan, care a subliniat competențele sale lingvistice și erudiția solidă: cunoașterea limbilor latină, greacă și italiană, precum și stăpânirea aprofundată a limbii române.

La Buda, Petru Maior a rămas până la moarte. Funcția pe care o ocupa i-a asigurat un cadru stabil pentru cercetare și publicare, iar în această perioadă au apărut cele mai importante lucrări ale sale. Timpul liber era dedicat aproape exclusiv studiilor de istorie și limbă românească.

Scrierile teologice și preocuparea pentru morală

O parte consistentă a operei lui Petru Maior este reprezentată de scrierile teologice și morale. Lucrări precum ”Procanon”, ”Protopapadichia”, ”Propovedanii” sau ”Didahii” aveau ca scop principal formarea clerului și educarea credincioșilor. În aceste texte, autorul insistă asupra disciplinei, responsabilității și rolului exemplului personal.

Didahiile, dedicate creșterii copiilor, reflectă o viziune severă asupra educației, specifică epocii. Petru Maior considera că educația trebuie să se bazeze pe reguli clare și pe autoritatea părinților, iar exemplul personal era văzut ca esențial în formarea caracterului.

Cea mai cunoscută lucrare a sa rămâne ”Istoria pentru începutul românilor în Dachia”, publicată în 1812, la Buda. Cartea a fost scrisă într-un context polemic, ca reacție la teoriile unor istorici străini care contestau originea latină și continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii.

Petru Maior a susținut teza romanității românilor și a continuității lor nord-dunărene, folosind argumente istorice, lingvistice și comparative. Deși multe dintre concluziile sale sunt considerate astăzi discutabile sau eronate, lucrarea are o importanță majoră pentru istoriografia românească prin caracterul ei sistematic și prin faptul că inaugurează o abordare modernă a istoriei naționale.

Polemica și dezbaterea intelectuală

Publicarea ”Istoriei pentru începutul românilor” a generat reacții rapide în mediile academice europene. Critici au apărut inclusiv în presa vieneză, iar una dintre cele mai cunoscute polemici a fost cea cu slavistul Jernej Kopitar. Schimbul de replici dintre cei doi reflectă nivelul dezbaterii academice din epocă și modul în care istoria românilor începea să intre într-un circuit intelectual mai larg.

Petru Maior a răspuns criticilor prin lucrări polemice redactate în limba latină, menținând discuția într-un cadru academic, bazat pe argumente și surse.

În domeniul lingvisticii, Petru Maior a avut un rol important prin ”Ortographia română și latino-valachica” și prin participarea la elaborarea ”Lexiconului de la Buda”, publicat în 1825. El a susținut ideea că limba română provine din latina vulgară, poziție care, în ciuda exagerărilor sale, a deschis direcții de cercetare esențiale pentru filologia românească ulterioară.

Chiar dacă unele dintre ipotezele sale au fost ulterior corectate, contribuția sa rămâne relevantă prin faptul că a pus în discuție probleme fundamentale legate de formarea limbii române.

Moartea și posteritatea

Petru Maior a murit la 14 februarie 1821, la Buda, departe de Transilvania natală. Moartea sa a întrerupt tipărirea ”Istoriei Bisericii românilor”, lucrare amplă dedicată trecutului ecleziastic al românilor de pe ambele maluri ale Dunării.

Posteritatea i-a recunoscut treptat rolul de pionier. Biografia sa a fost analizată de istorici precum Atanasie Marienescu și Gheorghe Bogdan-Duică, iar opera sa a fost reeditată și comentată de numeroși cercetători.

Petru Maior rămâne o figură definitorie pentru epoca în care a trăit. Activitatea sa a legat istoria, limba și religia de lupta pentru recunoaștere politică. Departe de a fi un autor izolat, el a fost parte a unui proiect colectiv, în care cultura era folosită ca instrument de afirmare națională.

Chiar dacă multe dintre teoriile sale nu mai sunt acceptate integral astăzi, rolul său în dezvoltarea gândirii istorice și lingvistice românești rămâne incontestabil. Prin scrierile și activitatea sa publică, Petru Maior a contribuit la conturarea unui discurs coerent despre originea, continuitatea și identitatea românilor, într-o perioadă în care aceste teme aveau consecințe directe asupra statutului social și politic al unei întregi comunități.

---