exclusiv Cum a ajuns un fost mare handbalist să fie prezentat ca ”terorist” la TVR în cea mai sângeroasă zi a Revoluției din 1989. Mărturia șocantă a lui Dan Marin despre ziua în care a fost bătut, legat cu cătușe și cu sârmă. ”Au vrut să mă lichideze”

Crainicul TVR anunța, în noaptea de 22 spre 23 decembrie: „Trei camioane pline cu terorişti se pregătesc să ia cu asalt Aeroportul Otopeni. Interveniţi de urgenţă!”. Zeci de soldați au fost trimiși atunci de la Câmpina să întărească paza, însă când au ajuns cu trei camioane la aeroport, au fost atacați cu focuri cu arme. Faptele dezvăluit ulterior au scos la iveală un adevăr dureros: militarii de acolo s-au împușcat între ei, într-un fel de război fratricid care a dus la 40 de morți, după comanda unor oameni care, spun anchetatorii, știau că acolo nu sunt teroriști.

Așa au ajuns să fie etichetați securiștii din comunism drept ”teroriști”, iar teama că lăsarea lor liberi ar putea duce la noi morți și răniți a făcut multe victime, unele nevinovate.

Unul dintre cei care în acele zile au fost opriți pe stradă și bătuți este fostul mare campion mondial și olimpic de handbal Dan Marin, din Generația de Aur” a handbalului masculin, care după retragerea din sport a fost ofițer de contrainformații în Ministerul de Interne, însărcinat să se ocupe de cei care erau în România ca jurnaliști străini. În cea mai sângeroasă zi a Revoluției, Dan Marin a fost bătut cu bestialitate și acuzat că este ”terorist”.

Lovit, scuipat și umilit, în timp ce se striga: ”E terorist!”

Dan Marin povestește, într-un interviu pentru iAM News, unde era și ce sarcini a primit ca ofițer de contrainformații în 22 decembrie 1989, prima zi a Revoluției de la București.

Fostul sportiv mărturisește ce a trăit în 23 decembrie 1989, când a fost oprit pe stradă de un grup de protestatari, cărora le-a spus că este de la Securitate și are un pistol Makarov asupra sa, cu care nu s-a tras. Nu a mai apucat să dea explicații, pentru că a fost lovit violent cu arme și cu pumnii, până i-au spart piramida nazală și l-au umplut de sânge, a fost scuipat și umilit, în timp ce din mulțime se striga furibund: ”E terorist!”.

Din stradă a fost dus la sediul TVR, unde a fost prezentat de crainicii televiziunii Teodor Brateș, Victor Ionescu și George Marinescu, într-o transmisie la nivel național, ca ”terorist”. Dan Marin este, de altfel, singurul român prezentat ca ”terorist” în zilele Revoluției din 1989.

Dan Marin povestește de ce avea la el arma Makarov în 23 decembrie 1989 și unde urma să ajungă în ziua în care a fost oprit de revoluționari în zona hotelului Lido din București.

Din mulțimea furibundă, cineva l-a întrebat dacă a jucat handbal la Dinamo, iar un altul a strigat: ”Ăsta este securistul!”. De acolo a început teroarea: a fost lovit de cineva cu propriul pistol în față, până la fracturarea piramidei nazale, apoi de un altul cu patul unei puști în ceafă. Au urmat huiduieli, jigniri și amenințări, apoi valuri de lovituri, până când toată fața i s-a umplut de sânge.

De acolo, a fost urcat într-o camionetă și dus la TVR, pentru a fi prezentat pe postul național ca o victorie a revoluției: ”teroristul” prins de manifestanți.

Ulterior, a fost dus într-o încăpere a celor care asigurau paza TVR, unde a fost ținut cu cătușe și legat cu sârmă, bătut, scuipat și înjurat pentru că atunci era ”teroristul” prins.

Cât a stat în TVR, Dan Marin crede că s-ar fi încercat otrăvirea lui cu diverse produse, care îi erau oferite sub pretextul că sunt dintr-un coș trimis de soția sa.

”În primii trei ani nu am putut să mă uit la fotografii”

După mai multe ore, în 24 decembrie 1989, i s-a permis să plece. Atunci s-a văzut și prima dată cum arată după bătăile primite: ”Nu mai aveam ochi, sprâncene”.

Când a ajuns din nou libert pe stradă, și-a dat seama că nu are niciun document la el și putea fi recunoscut repede, după ce fusese prezentat la TVR ca ”terorist”. Imediat ce a găsit ocazia potrivită, a luat-o la fugă și nu s-a mai oprit decât la casa părinților săi.

A aflat apoi că, în timp ce era sechestrat în sediul TVR, i-a fost vandalizată casa și s-au tras focuri de armă în mobilier, în trofeele câștigate de el și de soția sa, vicecampioană olimpică la scrimă.

De eticheta de ”terorist” a scăpat abia după un an și trei luni, în 1991, când procurorii militari au dispus neînceperea urmăririi sale penale, pentru că ”nu s-au stabilit fapte de natură penală”.

Dacă de urmări penale a scăpat, traumele suferite de el și de familia sa l-au marcat pe viață. Dan Marin a făcut diabet și a rămas cu dureri în zona loviturii primite cu arma la ceafă, părinții săi s-au îmbolnăvit și au murit, iar soția sa a făcut un șoc și de atunci nu mai este om.

Pentru Dan Marin, în decembrie 1989 nu a fost revoluție, ci ”o nemulțumire a oamenilor, pe care s-au lipit ăștia. Era pregătită de mult ...”

Interviul integral acordat în exclusivitate pentru iAM News de Dan Marin :îl puteți viziona pe canalul de YouTube iAMnews.

Cum ați ajuns să lucrați în contraspionaj?

Generalul Alexandru Dumitrașcu, șeful Inspectoratului de Poliție și Securitate de la Ilfov, se ocupa de secția de handbal a clubului Dinamo. Unui sportiv de performanță trebuia să îi creezi niște condiții, că altfel pleca în altă parte. Era mai greu înainte de 1990. El a avut multe discuții cu mine, că îi dădeam răspunsuri la tot ce mă întreba. Era rapidist, era mort după fotbal, dar când l-a dat aici, a vrut să facă ceva din secția de handbal de la Dinamo. M-am dus într-o zi și mi-a zis că a auzit că vreau să trec în profesional.

A vrut să mă trimită la Baia Mare și i-am zis că nu mă duc, că e prea departe. I-am zis că nu vreau la Miliție, că sunt incompatibil la cum mă cunosc pe mine. Mi-a zis că s-a gândit să lucrez la Securitate, dar că nu mă voi îmbrăca militar. M-a dat pe lângă cineva care mi-a pus abc-ul în brațe, am învățat, m-am dus la niște școli și așa am ajuns ofițer de contraspionaj.

Unde v-a prins Revoluția?

Revoluție, așa îi ziceți voi, eu îi zic altfel. A fost o combinație între nemulțumirea oamenilor de care unii au profitat. După opinia mea, a fost o înțelegere între marile puteri.

Ceaușescu devenise de neagreat, indiferent în ce situație era. Cine să îl controleze pe un om care deja era bolnav? Problema e că despre averea lui nu se poate spune nimic, pentru că nu a avut.

Ne-am făcut de râs cu un proces, s-a sinucis judecătorul care a condus completul, Popa Gheorghe. Despre Popa se poate spune că nu a mai suportat presiunea. Probabil că erau amenințări de tot felul.

De ce credeți că nu s-a finalizat procesul Revoluției?

Asta ar scoate la iveală, dacă oamenii sunt cinstiți. E foarte rău. Nu știu dacă risc sau nu risc, eu am o vârstă… în fine. Au fost câțiva, unul care i-a fost avocat (lui Nicolae Ceaușescu - n.r.), care ulterior a murit, și a venit la Antena 3, s-a destăinuit că a fost o crimă. Au fost niște aprecieri ale unui jurist. Ne-am făcut de râs, ca o țară bananieră.

Toți cei care au contribuit la asta sunt bine-mersi. A murit Iliescu și nu știu cine ar mai trebui să moară ca să se afle adevărul.

Nu trebuia să moară nimeni, nimeni. Generalul Militaru (Nicolae Militaru - n.r.) și generalul Stănculescu (Victor Atanasie Stănculescu - n.r.), unul era cu rușii, celălalt era cu englezii.

Problema nu este că Ceaușescu nu trebuia schimbat, dar puteam să o facem noi, fără implicarea unei țări din afara granițelor. Așa cred eu. Atunci era altceva.

Nu uitați o chestie, într-un interviu dat acum mulți ani, în Franța, Petre Roman a relatat o întâlnire a lui cu unul dintre marii ofițeri ai României, Mihai Caraman, care ajunsese șeful SIE, care i-a spus că în țară se află 30.000 de cadre ale rușilor care nu au pașapoarte. A lămurit cineva chestia asta? Nu am spus-o eu, a spus-o Caraman.

Credeți că ar fi putut fi îndepărtat Nicolae Ceaușescu fără intervenție străină? Ar fi acceptat?

Unei mase mari de oameni ieșită în stradă nu mai ai ce să îi faci. Nu trebuia niciun blindat, pentru asta trebuia să îi coaguleze pe ăștia. S-a făcut mai târziu, în fine.

Declară generalul Vlad (iulian Vlad - n.r.) într-un interviu că ar fi vorbit cu Milea (generalul Vasile Milea - nr.) să dea ei o lovitură de stat, adică Ministerul Apărării și Ministerul de Interne, dar nu l-au convins pe Milea. Milea era un devotat al lui Ceaușescu, asta o știe toată lumea, chit că el era foarte iubit acolo, la armată. Așa cum o mare parte îl agrea și pe Vlad.

Când aceste chestii s-au clocit afară… Păi cine a inventat peste noapte că se aruncă în aer barajul Vidraru, apa e otrăvită … Nu cu ajutor din afară. De aia i-am făcut trădători.

Chiar și cu militarul ăla de se știa că e omul GRU (serviciul secret al armatei ruse - n.r.), chiar cu Stănculescu, de care contraspionajul, plus unitatea care lucra afară, plus ăia de la DIA (Direcția de Informații a Armatei - n.r.), știau că e omul englezilor.

Păi, ce, Iliescu nu voia să scape de toți ăștia care îl incomodau și știau de el? Și mai e o chestie, pe care o spun în premieră: unde sunt dosarele lui Iliescu? Iliescu a fost în mai multe unități (de parchet - n.r.) sau figurează că a fost în lucru. Unde sunt dosarele alea? Au fost făcute pierdute, probabil. Sau au fost înmânate cuiva. Acum că s-a dus, credeți că vor apărea aceste dosare? Nu știu, nu cred. Cred că la un moment dat au fost în posesia domnului Iliescu și probabil că au fost arse.

Pe urmă, mai sunt niște lucruri. Tuturor conducătorilor noștri le-a fost frică de ce ar putea organiza rușii, ca să-i lichideze, ca să ne fie clar. Eu cred că lui Ceaușescu doar i s-au spus niște chestii și nu s-a luat nicio măsură. Unii dintre ei aproape că lucrau pe față. Era informat și o lăsa baltă. Și atunci se pune întrebarea: ce elan mai are un ofițer de contraspionaj să facă treabă?

Eu am fost de exemplu cu Gorbaciov în cadrul grupului de presă, care era la doi metri de Ceaușescu sau Gorbaciov. Printre ăia eram și unul dintre noi. Jur, pe cuvântul meu de onoare, vizita lui Gorbaciov și Ceaușescu la 23 august. Domnilor, a fost o primire de care eu ca ofițer, puteam să stau deoparte și să-i las pe ăia să dea peste ei. Împreună cu un alt ziarist tare și cu garda de corp, care era cu un cap mai mare decât mine, ne-am strâns de mâini ca să nu năvălească oamenii peste ei. Atât de mult îl iubeau, fără să știe de ce și atât de mult era dorința de schimbare când a venit Gorbaciov.

Al doilea lucru, unde mi-am pus inima la turație maximă a fost la fabrica de confecții APACA, cu Raisa Gorbaciova. A fost cu Elena Ceașescu și Lina Ciobanu (n.r. - fost deputat în Marea Adunare Națională între 1965 și 1989, dar și primar al sectorului 2). Raisa a jucat un rol al ei, cum a jucat peste tot pe unde s-a dus. Știi cum se spune: în spatele unui om puternic stă o femeie și mai puternică. Din punctul meu de vedere, asta era Raisa. S-a dus printre mașinile de tricotat și la un moment dat Raisa se oprește în dreptul uneia. Toate învățaseră un text, iar Raisa o întreabă: ”Spune-mi cât câștigi, îți ajunge să trăiești din salariu, ai de unde să iei lapte, dar unt?” A scos-o pe aia, săraca, se și fâstâcise, mi-era și milă de ăștia de acolo. Mamă, s-a enervat Cabinetul 2 (Elena Ceaușescu - n.r.), nu știu ce i-a spus Linei Ciobanu și în auzul tuturor, acolo, cert e că a spus: ”Taci din gură, ești o proastă”. S-a auzit în tot arealul ăsta, în care mă aflam și eu. Dacă exista un minim de respect, chestia asta nu trebuia să se audă.

A întrebat-o una de la Sunday Times pe Raisa: cât la sută din vestimentația dumneavoastră este de la fabrica de confecții din București, care exportă inclusiv la Moscova. A intervenit traducătoarea și a schimbat întrebarea, dar răspunsul a fost 80%. Dar 80% era îmbrăcăminte din Franța.

Ce ați simțit când ați văzut acele mișcări sociale, din decembrie 1989, fiind ofițer de contrainformații?

Nimeni nu spunea nimic. Eu aveam niște legături cu oameni foarte importanți. Un om la care am ținut ca la fratele meu a fost istoricul și redactorul-șef de la revistele pentru străinătate, România Today, era și în limba chineză. Vorbesc de istoricul George Potra, care era un om chemat la toate întrevederile astea să-și dea un punct de vedere. Era omul cu care Adrian Năstase și-a dat doctoratul. Mai târziu, a fost consilier al lui Adrian Năstase, pentru că, probabil, la un moment dat, Adrian Năstase ar fi vrut să adopte o politică precum a lui Nicolae Titulescu, iar ăsta era tobă de Nicolae Titulescu.

Ce vă amintiți de acea zi de 23 decembrie, cum a început? Care era misiunea dumneavoastră în acea perioadă, 21 - 23 decembrie?

Domnule, chiar tot nu pot să spun eu, dar imaginează-ți că acolo erau foarte mulți vorbitori de limbi străine, care participau ca translatori și ca oameni care traduceau pentru străinătate revistele pe care le făceau, în Germania, în URSS, în China. Era mereu contactul cu străini și ăștia care voiau să viziteze România. Că ei veneau aici și se ocupau și de altceva, având misiuni concrete pe cine să abordeze și depășeau ei ce spuneau unde se duc, că asta era datoria mea și a altor ofițeri. Eu am făcut parte din serviciul ziariști străini, că erau mulți ziariști străini.

Nu îi luai pe toți, ci pe ăia care apăreau cu niște semne de întrebare. Erau 63 de ziariști care stăteau permanent aici, iar 32 erau ruși. Eu trebuia să știu în ce orașe voiau să meargă.

Asta nu e o chestie inventată în România. Asta e o chestie care, într-o formă mai delicată, o practică SUA. Deci, nu am inventat noi roata și apa caldă. O vrăjeală.

Cum a fost în 23 decembrie 1989?

Hai să începem cu 22. Pe 21 și 22, niște oameni ascultau tot și vorbeau și ei între ei, și toată lumea era bulversată, că nu știau cum o să fie la noi.

Sincer, noi am crezut că va fi ca la bulgari. Adică, într-o ședință de Comitet Politic, se scoală unul, cu acceptul majorității, și spune: ”Bătrâne, ai o vârstă, ai o boală …Te duci frumos, uite, îți dăm o casă la Predeal, unde exista o casă, o vilă, nu a lui personal, o vilă a Gospodăriei de partid. Nu a avut nimeni curajul ăsta, asta trebuie să spunem. Așa cum e și acum, îl înjură toată lumea pe Bolojan, dar doar îl înjură.

Marea majoritate așa am crezut că o să fie, pentru că noi copiem cam ce e prin zonă. Spuneam că la Moscova e cam tulbure chestiunea, probabil că va fi ca la bulgari.

Se pare că i s-a spus (lui Ceaușescu - n.r.), dar i s-a spus nu de unul țeapăn. Se pare că i s-ar fi spus în diferite moduri, chiar și Vlad i-a făcut un raport în care i s-a spus care e situația și ce aveau ăia de gând după Malta. El nu a vrut să creadă. Așa i s-a spus și de Stănculescu, că sunt niște probleme cu el. El a zis: mai verificați, după ce a consultat-o și pe Cabinetul 2, că el era feblețea ei. E nenorocire cam ce s-a întâmplat la noi.

Revenind, în 22 decembrie am fost la sediul Agerpres. Tot îl întrebam pe ofițerul de serviciu ce se întâmplă. Nimeni nu știe nimic, nimeni nu ne-a spus nimic. Agerpres este unde e Casa Scânteii și pentru că vedeam coloanele de muncitori de la platformele Pipera și Băneasa, am dat telefon: Vedeți că e un grup masiv de oameni care vin spre Capitală.

În noaptea respectivă, 21 spre 22 decembrie, ne-a venit o informație că un grup de oameni răzvrătiți, cu ciomege, pietre, vin să atace Agerpres. În situația asta, m-am dus la director, am raportat la ofițerul de serviciu, ca să ia legătura cu cine era în legătură unitatea noastră, să semnaleze chestia asta și să vină să-i oprească pe ăștia, să nu strice aparatura.

Ce nu se știa atunci era că Agerpres ținea legătura cu toată lumea. Erau posturile astea de radio, Europa Liberă și Vocea Americii, pe care le înregistrau și făceau niște buletine, care buletine mergeau la conducerea partidului, statului român și, pe diferite trepte, mergeau la ceilalți.

De exemplu, buletinele de rang 1 erau trimise la patru persoane: Ceaușescu, Elena Ceaușescu, generalul Vlad și Postelnicu (Tudor Postelnicu, fost șef al Departamentului Securității Statului și fost ministru de Interne - n.r.). Asta era una cu tot ce era, dar și cu alea care nu ne conveneau. Când ajungeau în Scânteia, ajungeau mai glazurate. Un fel de cenzură, că pe față nu i se spunea cenzură, dar asta era.

Eu m-am dus cu unul dintre directori spre Comitetul Central, era o mașină care făcea tot timpul această cursă. Aveam permis, treceam peste tot. Am văzut mașini, taburi, baricade, lumea agitată, scutierii. Păi, ce dracu, mă, așa dintr-o dată? Eu plecasem pe liniște de la serviciu. Îi văzusem pe ăștia pe stradă, pe 22, pe la un 3-4.

Ăia despre care se spunea că vor veni să ne atace, nu au mai venit. Cert este că n-au venit nici trupele de securitate să apere Agerpres, dar nu au venit nici ăia care trebuiau să ne atace. Poate o deslușesc ăștia.

Toată lumea era nemulțumită. Vine dimineața de 22, vorbesc cu generalul Mortoiu (Aurelian Mortoiu, fost șef al Direcției a III-a a Securității - n.r.), care era șeful Direcției de Contraspionaj, îi spun care e situația acolo și el îmi spune următorul lucru. Uite, asta am uitat să o dau în toate interviurile și îmi pare rău.

Eu întreb: ”Având în vedere ce se întâmplă în stradă, ce îmi ordonați, domnule general?” Tovarășul general, că era încă așa. Iar el îmi zice: ”Față de ce se întâmplă în stradă, nu mai am ce să-ți ordon”. Bun, am înțeles, dar ce să înțeleg, că nu am înțeles nimic.

Eu m-am dus de la sediul meu, unde aveam fișetul, documentele mele, am lăsat un încărcător în fișet, spunând că dacă eu pe ăștia nu îi lămuresc cu gura, că știam că le aveam cu vorbitul, cu pistolul e mai greu. Dar am zis să îl iau, că așa a fost ordinul, să-l avem pentru autoapărare. Noi am avut noroc, că în minister, pistoletul pe care îl aveau ofițerii era Carpați. La vremea aia, noi aveam pistolete mai performante, Makarov, mai grele. Am luat pistolul Makarov, încărcătorul și cu frica de a lua al doilea încărcător, că nu aveam unde să-l pun. Mi-a spus domnul Mortoiu asta și m-am cam descumpănit.

M-a chemat directorul general al Agerpres, cu care m-am înțeles foarte bine (n.r. - Mihai Cismărescu) și m-a întrebat ce se întâmplă? Mai mult decât vedea el, nu știam nici eu. Credea că sun mai sus la generalul Vlad, dar Vlad avea alte probleme. El a zis că a dat telefon la CC și nu răspundea nimeni. În afară de Ceaușescu, primul pe care îl suna era șeful Secției de propagandă. Nu îi răspundea nici ăla, nici șeful de propagandă, care a ajuns apoi la Externe, Ion Stoian. Eu, care vorbisem înainte cu Mortoiu, ce să îi spun?

Apoi a apărut secvența cu elicopterul care a plecat. Era cam agitat și asta se vedea. După ce a zburat elicopterul, vin niște băieți la mine, de la alte servicii, dar acoperiți, eu eram pe față, și îmi spun: ”Băi, Dane, tu nu ai văzut că omul a pierdut frâiele? Hai să mergem noi cu încă câțiva băieți și suntem nou comitet de conducere al Agerpres. Eu, când am fost numit acolo, m-a prezentat generalul Gherguț, iar generalul Vlad mi-a spus, în mai multe rânduri, deși eu am înțeles din prima, să nu mă bag în treburile lor.

Am plecat acasă la părinții mei, care stăteau în Dorobanți. Pe la ora 17:00, îi dau telefon soției mele, care era acasă, și mă întreba dacă știu cine trage? Eu stăteam pe lângă Hala Traian. I-am zis că noi nu tragem, că nu am primit niciun ordin. Și în cine să tragem?

Probabil mai târziu s-a stabilit cine trăgea, pentru că Vlad dăduse un ordin. Și acum explic de ce am avut pistolul la mine: toată lumea trebuia să predea armele din dotare, să le ducă în unitate, să le predea la rastel și să le preia administrativul.

Eu, fiind la Casa Scânteii, iar toate străzile erau ocupate, nu am mai avut timp să predau pistolul și m-am dus acasă la părinții mei. A doua zi, am dat telefon la ofițerul de serviciu, i-am spus care e situația. Ei știau că am pistolul la mine, că nu am mai apucat să vin la unitate. I-am spus ofițerului: ”Ce să fac?”

Mi-a zis să stau acolo unde sunt, pentru că unitatea a fost înconjurată, noi eram lângă Poliția Capitalei. Noi aveam de la etajul 1 până la etajul 7, doar unități informative. Oamenii din unitate negociau cu protestatarii. Ne-au cerut să le arătăm deținuții, niște bazaconii, credeau că avem camere de arest. Aiurea!

A doua zi, iar am dat telefon și mi s-a spus ce trebuie să fac: ”Vino la unitate, pune pe brațul drept o brasardă tricoloră”. Am luat-o ușor pe Dorobanți, hotelul Howard Johnson de acum, dreapta pe Magheru, la rond la Romană și mergeam ca toți ceilalți.

La un moment dat, în dreptul hotelului Lido, îl aud pe un individ:”Ăsta e securist de la noi”. În momentul ăla nu s-a întâmplat nimic. M-am uitat cu coada ochiului să îi văd, strada era plină și ăștia erau în spatele meu. Dar eu știam că nu făcusem nimic, cu pistolul nu se trăsese, încărcătorul celălalt era în fișet. Nu aveam nicio treabă, credeam eu. Dar uite că nu a fost așa, că treaba era organizată mai demult, în ceea ce mă privește.

Ajung acolo, mai fac niște metri și sar pe mine. Mă oprește unul: ”Stai așa! Te cheamă Dan Marin? Da. Ai jucat handbal la Dinamo? Da. Ești ofițer? Da. Unde lucrezi? La securitate și sunt înarmat, uite unde am pistolul”. Stau cu mâinile ca să vadă că nu am nicio intenție și spun: ”Pistol cu care nu s-a tras”, ca să nu vină unul din ăla să spună ce o vrea.

Pe fondul ăsta de discuție cu ei, unul îi strigă de undeva din spatele ăstuia care m-a oprit: ”E terorist!” Niciun fel de chestie. ”E terorist!” Ca să vezi cum acționează gloata.

În momentul în care ăsta a spus că sunt terorist, fără nicio dovadă, vine ăla care mi-a luat pistolul, îmi dă una în frunte, îmi sparge fosele nazale. Mai târziu, era să mă sufoc într-o altă acțiune a unui militar care nu are onoarea necesară pentru a fi ofițer. Unul cu un Kalashnikov, îmi dă cu patul armei în cap. De la lovitura asta, și acum, când sunt probleme de vreme, mai simt durere.

La un moment dat, vine un tip, vrea să pară civil, cu o geacă neagră, dar cu pantaloni de armată și zice ”Lăsați, e destul!”. Adică cred că m-a și cronometrat cât trebuie să mă bată.

Din cauza loviturilor primite, leșinam, îi auzeam pe ei cum spuneau că sunt terorist, dar eu nu cădeam, pentru că ei veneau pe rând să mă bată, adică deși eram leșinat, eu căzusem pe ei.

M-au dus la televiziune…A decis să mă ducă acolo căpitanul de la geniu, aceeași armă ca și ”Cico” Dumitrescu, care jucase handbal, poate nu întâmplător, să nu mă rateze. M-au luat, m-au târât, se urcaseră și cei care mă loviseră pe acolo. Altfel, câțiva dintre ei niște oameni absolut… deși nu cred că m-au lovit ăia, poate m-au lovit alții sau așa îmi place să cred, pentru că pe urmă, când au fost anchetați la Procuratură, au dat niște declarații ca și când le-ar fi dat fratele meu, inclusiv mi-au dat telefon, când m-am întâlnit întâmplător cu ei, că am fost să iau niște piese de la Gara de Est, și ne-am întâlnit acolo, unul dintre ei având Oltcit. Ne-am întâlnit, ne-am uitat unul la altul, m-am dus eu către ei și erau speriați. Le-am și zis: Ce credeți că vă fac? Am ajuns la o prietenie de nu îți vine să crezi. Unul e în fotografii, din păcate am auzit că a murit. El mi-a dat telefon să îmi spună că a fost anchetat la Procuratură, mi-au spus să scriu o declarație, care era de fapt o dictare, eu am refuzat să o scriu, am scris-o și au acceptat-o așa cum am scris-o eu. Omul făcuse o organizație să scoată toate monumentele comuniste din București. Mi-a dat telefon să îmi spună că este amenințat de unii că apără un terorist. Mi-a părut rău de el, pentru că, față de ce mi s-a întâmplat, omul ăla a spus în favoarea mea, a spus adevărul.

La televiziune m-au dus cu o mașină, cu o camionetă, nu era cu însemnele armatei, dar fusese rechiziționată de armată, cu căpitanul respectiv. Acolo. căpitanul nostru se întâlnește cu ”Cico Dumitrescu”, din aceeași armă, care ieșea din studioul 4 al televiziunii. Se salută și spune: ”L-am adus, domnule comandant”.

Eu, pe Cico Dumitrescu îl știam foarte bine, pentru că soția mea, care a fost campioană la scrimă, în echipa României și medaliată cu argint la Los Angeles, ne mai întâlneam la sala de scrimă, mai schimbam o vorbă, ne mai contraziceam că Dinamo - Steaua, chestii din astea. I-am spus unuia dintre băieți că vreau să vorbesc cu ”Cico”. Mi-a transmis că domnul comandant nu mă cunoaște.

A continuat calvarul care a fost acolo. M-au dus în mai multe situații în care au vrut să mă lichideze. Mi-au adus un coș cu mâncare pretinzând că soția mea, știind că am plecat de acasă nemâncat - nu era adevărat, eu plecasem de la maică-mea și mâncasem, era o minciună - mi-a adus un coș plin cu de toate. Apoi, dacă nu vreau o cafea, o apă, un sendviș. Băi, ce e cu insistența asta? Până acum m-au luat la omor și acum am devenit prieteni…

Apoi m-au băgat într-un dormitor, care era afectat pentru soldații din trupele de securitate care păzeau televiziunea. Acolo erau mai mulți, între 15 și 20, legați. Pe mine m-au legat cu cătușe și sârmă.

De jur-împrejur erau niște parașutiști, care ulterior am aflat că sunt de la un batalion de la Craiova și care veniseră de la Timișoara, pentru că avuseseră ordin să escaladeze balconul Operei din Timișoara și să-i aresteze sau să îi lichideze pe ăia care erau acolo. Informația e de la ei, când au fost la Timișoara. La un moment dat, vine șeful parașutiștilor și a fost informat că prizonierul e într-o relația excelentă cu parașutiștii. Ăia auzind că am fost handbalist și la Dinamo, am parlamentat cu ei și m-au întrebat de una de alta.

Ăsta a venit, Sergiu Gurschi îl cheamă (pe care sper să-l văd la continuarea procesului cu Revoluția, dacă procurorii militari vor cerceta și ce am spus eu, deși e cam mult de atunci), și cere o față de pernă, pe care mi-o pune pe cap. De la fractura provocată de ăla care mi-a dat cu pistolul - altul care ar fi trebuit cercetat - sângele s-a închegat, iar când căpitanul mi-a pus fața de pernă pe cap, eu m-am sufocat și era să cad acolo, că nu mai aveam aer. Am urlat o dată la ei că nu m-a judecat nimeni, că nu au nicio dovadă împotriva mea, să îmi scoată aia, că mă sufoc. Mi-a scos-o, el a plecat nervos, că nu știu ce final trebuia să aibă acțiunea lui, probabil să fac eu vreun infarct. După ce a plecat, a venit un tip la mine și mi-a spus: ”Tovarășe maior, vă rog frumos să-l iertați. Noi suntem obosiți, am venit de la Caracal, am fost la Timișoara, am escaladat pe acolo și ați văzut că e bandajat pe o mână, s-a julit la o mână când a escaladat pe acolo”.

Iau în comparație și ce au făcut în casă la mine. Ăștia au primit ordin de la militari să dea într-un ofițer român, indiferent ce ar fi făcut el, trebuia judecat, trebuiau aduse dovezi. Au făcut jaf, au sfărâmat toată mobila. M-au adus în jur de 09:30-10:00 la televiziune, nu aș putea să știu exact, după 36 de ani. Am prins faza cu elicopterul care dădea târcoale televiziunii, fără însemne, pe teritoriul României. Zice că trebuie să mă mute într-un alt loc, că se vede de afară și suntem o țintă perfectă pentru teroriști. Aleg șase inși, printre care și pe mine, mă duc într-o altă cameră. Au tras draperiile, să nu se vadă nimic.

După ce m-au legat cu cătușe, nu spun ce dureri am avut în zona încheieturilor mâinii, mă durea de înnebuneam, au venit trei militari în termen, au deschis o ușă dintr-un perete care dădea de afară, dintre care unul era sergent. Aveau un pas de defilare, pe care în mod sigur nu l-am văzut până acum și nu îmi vine să cred că au învățat și alți pași de defilare. Îl iau pe primul, îl duc, vin înapoi tot în pas de defilare și îl iau și pe al doilea, îl iau și pe al treilea.

Urmam eu la rând și ăsta vine, îmi dezleagă mâinile și zice: ”Ați scăpat tovarășe maior”. Cum adică am scăpat? Adică se pregătea ceva și eu am scăpat? Dar cu ăia ce ați făcut? Astea au fost întrebări retorice. Acolo au murit mulți prin jurul televiziunii.

Ce se întâmplase între timp, cât eu eram acolo. O grupă de 15 ofițeri, din direcția de contraspionaj, aveau 15 automate Kalashnikov. La un moment dat, cineva din fruntea organizației a apelat la Direcția de Contraspionaj să întărească forțele care apărau televiziunea. Noi aveam 15 automate pentru paza exterioară a unității noastre. Niște băieți curajoși, de toată isprava, au luat armele și s-au dus la televiziune. Ei se așteptau să vină cineva să le dea un perimetru de care să aibă grijă. Nu a venit nimeni mult și bine. Această grupă a fost condusă de un om absolut admirabil, colonelul Stănescu Gabriel, care îmi fusese șef într-un alt serviciu. Omul ăsta s-a dus la generalul Tudor, s-a prezentat în ideea să îi lămurească unde le alocă și lor o zonă. Știind că eu sunt acolo, că s-a dus repede vestea, a spus că acolo este reținut un ofițer care mi-a fost subordonat și care este un om foarte corect și în mod cert nu s-a dedat la actele de care este acuzat, că ar fi terorist.

Generalul Tudor, care era și el pe o filieră cu generalul Militaru și alți 40 de militari, toți agenți ai GRU, îi spune: ”Cu ce garantezi? Omul ăsta, în momentele alea cruciale și pentru el, dar ulterior s-a dovedit că și pentru mine, a spus: ”Garantez cu viața mea”. M-a scos de acolo.

A mai fost o chestie între momentele cu ”Gata, sunteți liber, puteți să plecați”. Am zis că nu plec nicăieri, nu mai am pistolul, nu mai am acte, unde să plec. La un moment dat, când m-am văzut în oglindă, eram într-o sală de machiaj, nu m-am recunoscut. Nu mai aveam nici ochi, vedeam printre gene. Am zis că nu plec nicăieri, să îmi dea ce mi-au luat.

Am plecat cu ajutorul unui individ care venea la televiziune și povestea despre situația din Spitalul de Urgență. S-a făcut o grupare cu cei care puteam părăsi zona, pentru că se dăduse ordin ca toate persoanele civile, mai ales, să părăsească curtea televiziunii și sediul, să nu mai rămână decât armata și gărzile patriotice.

Am plecat pe Bulevardul Aviatorilor și, în dreptul statuii Aviatorilor, i-am lăsat să se ducă puțin mai sus, m-am uitat în stânga și în dreapta și am rupt-o la fugă. Nu am alergat niciodată cu viteza cu care am ajuns până la părinți. M-am dus la mama. Când m-a văzut…

A mai fost o chestie cu un garaj unde au vrut să mă duc să caut un terorist, că e întuneric și nu e lumină, și nu se vede, și nu știu să tragă. O încercare să îmi pună un Kalashnikov în mână și să spună că vreau să atac televiziunea, mai ales în contextul în care mă făceau în toate felurile crainicii televiziunii. Eu am fost urmărit, nu am niciun dubiu. Există posibilitatea să mă fi luat în atenție de prin 1986, când am apărut la Agerpres și atunci poate că vizau recrutarea mea.

Interesant e altceva. Prin ‘86-’87 am primit la clubul Dinamo o scrisoare de la un tânăr utecist sau pionier, care cerea autograf pe o fotografie la zi, pentru că el e colecționar de mari campioni. Eu am dat telefon la secretara clubului Dinamo și am întrebat-o dacă a mai primit vreunul de la handbal, pentru că erau nume mai grele decât mine, au mai primit și ei? Mi-a spus că nu. M-am dus, am luat scrisoarea, am pus-o pe masa șefului unității în ideea că el va vorbi cu alții de la securitate sau m-au verificat să vadă dacă sunt corect. Adică dacă eu anunț că am primit o corespondență de la ruși. Eu, prezentând scrisoarea, s-a eliminat această suspiciune.

Eu nu am nimic cu Ministerul Apărării, ci am ceva cu niște mitocani ajunși ofițeri cu grad mare din MApN. Ăia care au dat ordin să îmi devasteze casa, ăia care au dat ordin să îmi sperie părinții că mă împușcă.

La un moment dat, a vrut să îmi ia interviu postul de radio Rai Due, într-o conjunctură. Am fost amenințat și eu, și generalul Mortoiu, șeful contraspionajului, nu chiar oricine, că ne împușcă, dacă dau interviul. A fost pe 7 ianuarie 1990. Pot să îi fac public numele și acum, dar este mai bătrân ca mine și nu știu dacă mai trăiește. Este un colonel Gheorghiu, care era pe șantierul ăla de la Bulevardul Decebal. Era la construcții, la soldații care ajutau la construcții.

Mai este o chestie. În timp ce eram acolo, tripleta groazei Brateș (Teodor Brateș, fost redactor-șef adjunct la TVR, în decembrie 1989 - n.r.), Victor Ionescu, Marinescu (George Marinescu, prezentator în TVR până în 1990 - n.r. ) și Pumnea (fostul comentator sportiv Cornel Pumnea - n.r.), dar Pumnea mai puțin, mai târziu și-a cerut scuze, spuneau că au o informație nemaipomenită. La un moment dat vine un căpitan - l-am ținut minte, unul Vâță - care le spune tuturor și împrăștie în toată țara, că eu am fost prins pe turnul televiziunii, trăgând cu mitraliera. Băieții care m-au adus din stradă, civilii, au început să se miște, că nu de pe turn, ci că m-au adus de pe stradă.

Așa au vorbit și despre nevasta mea, de la clubul Steaua, că a ieșit pe balcon cu mitraliera și trăgea în populație.

Armata trebuie iubită și ajutată de la bugetul de stat, dar trebuie eliminate toate javrele astea, indiferent de ce grad au. Oameni buni, voi trebuie să vă iubiți țara, să o apărați dacă este nevoie. Mie nu îmi place ce se întâmplă în Ucraina, nu îmi plac nici o parte dintre ucraineni, dar să-i toci cum îi toacă ăștia… Ce elan să ia, că ai văzut toate buldozerele alea cu care vin aici pe la noi.

Cu Cico Dumitrescu m-am reîntâlnit, îmi aduc aminte și acum unde eram, la statuile de la Universitate. El se ducea la minister, eu veneam de acolo. ”Dane, ce faci?” Zic: ”Ce să fac, mă repar”. Când am plecat, ca să mă vadă, am dat un scuipat în stânga lui. Păi tu vii să mă întrebi ce am pățit? Eu am avut o șansă. Toate astea pe care le știu, le-am primit de la ofițeri, unii din armată, nu de la SRI, că și pe acolo ar fi de discutat.

Familia dumneavoastră cum a reacționat în acea perioadă?

Soția mea nu a mai fost om. A făcut un șoc din care nici azi nu este foarte bine, dar am zis că nu e cazul să o interneze unde ar fi vrut unii. Mi-au spus că voi avea probleme, am zis că le voi descurca eu cu ea. Nu este foarte ușor, dar imaginează-ți că la anul facem 50 de ani de căsnicie. Sper să-i apucăm.

În primii trei ani nu am putut să mă uit la fotografii și imagini. Îmi dăduseră colegii mei filmul de la televiziune, l-am pus, pe urmă i-am dat lui Coruț (Pavel Coruț, fost ofițer de contrainformații militare - n.r.), care a lucrat la DIA, atașatura militară străină, cum preocuparea mea nu erau ziariștii români, ci cei străini.

Am crezut că mor când m-am lăsat de handbal, am iubit handbalul cum nu vă imaginați și am vrut să fiu un antrenor și cred că eram un antrenor foarte bun de handbal. Credința asta o am și astăzi, pentru că aveam tot ce îi trebuie unui antrenor de handbal plus încă ceva.

A doua chestie, am fost peste 25 de ani ofițer de contraspionaj. Persoanele cu care am avut de-a face, nivelul lor de cultură generală m-a făcut pe mine să mai citesc cărți din urmă pe care nu era voie să le citești atunci. Oamenii pe care eu i-am întâlnit, cu care am conversat, cu care am abordat tot felul de lucruri, inclusiv Revoluția, întâlnirea de la Malta, inclusiv ce au făcut unii într-o parte și alții pe la noi…

Ca o concluzie vizavi de Revoluție. Ar trebui să vă documentați în modul în care au fost chemați, în trei camioane, 40, 60 de militari în termen de la Câmpina ca să fie măcelăriți la Otopeni Deci au murit o groază de copii acolo, i-au măcelărit cu diversiunea aia că atacă aeroportul, după care m-au arătat pe mine la televizor, ca să înspăimânte lumea.

Care este cea mai mare minciună care se propagă și acum despre Revoluție?

Cum să fie o revoluție? A fost o nemulțumire a oamenilor pe care s-au lipit ăștia. Era pregătită de mult, de la Balaton, între un șef din GRU, în Ungaria, cu Stănculescu. Iar Stănculescu a avut înțelegere cu Ion Iliescu că toate crimele făcute în armată… Domnule, să-ți împuști colegul?! Ce ordin e ăsta? Eu sunt subiectiv. că mi s-a întâmplat, dar sunt declarații că s-au împușcat între ei. Dacă facem dreptate așa, ne mai mirăm că suntem colonie?

---