foto 24 ianuarie 1859, ziua care a schimbat istoria României. Cum s-a realizat Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza
Galerie foto(5) Galerie foto (5 fotografii): 24 ianuarie 1859, ziua care a schimbat istoria României. Cum s-a realizat Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza
Ene Valentina | Publicat: 24.01.2026 08:00 | Actualizat: 24.01.2026 08:00
Unirea Principatelor Române, cunoscută în istorie și sub numele de Mica Unire, reprezintă unul dintre momentele fundamentale ale construcției statului român modern. Evenimentul a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și a constat în unirea Moldovei și a Țării Românești sub aceeași conducere politică, prin dubla alegere a colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.
Actul din 24 ianuarie a devenit reperul simbolic al unirii și este comemorat anual ca sărbătoare națională.
Premisele istorice ale unirii
Ideea unirii celor două principate românești nu a apărut brusc în 1859. Ea s-a conturat treptat, pe fondul unei apropieri culturale, economice și politice evidente între Moldova și Țara Românească. Un prim pas important a fost adoptarea Regulamentelor Organice în anii 1831–1832, acte cu valoare constituțională care, deși impuse sub influență rusă, au introdus instituții moderne și au creat premisele unei organizări politice similare în cele două țări.
În plan economic, cooperarea a fost consolidată prin convențiile vamale din perioada 1833–1835, iar la 1 ianuarie 1848 a intrat în vigoare convenția moldo-munteană care desființa vama dintre cele două principate, cu excepția comerțului cu sare. Aceste măsuri au favorizat circulația mărfurilor și au întărit legăturile economice, contribuind la formarea unei piețe comune.
Tot în această perioadă, au existat și gesturi simbolice care au întărit ideea apropierii politice. Căsătoria domnitorului Țării Românești, Gheorghe Bibescu, oficiată la Focșani în 1845, cu domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, ca naș, a fost percepută ca un semn al solidarității dintre cele două state.
Contextul geopolitic european
Procesul unirii nu poate fi înțeles fără analiza contextului geopolitic european al epocii. Ordinea stabilită de Congresul de la Viena din 1815 a început să se fragmenteze în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe fondul crizei interne a Imperiului Otoman, supranumit „Bolnavul Europei”. Moldova și Țara Românească, aflate sub suzeranitate otomană, dar cu un grad ridicat de autonomie, au devenit un spațiu de interes strategic pentru marile puteri.
Imperiul Rus urmărea să-și extindă influența spre sud, folosind principiile panslavismului și rolul de protector al creștinilor ortodocși. Această politică s-a concretizat prin Convenția de la Akkerman și prin ocupațiile militare din timpul războiului ruso-turc din 1828–1829, urmate de impunerea Regulamentelor Organice.
Situația s-a modificat radical după Războiul Crimeii (1853–1856). Înfrângerea Rusiei de către coaliția formată din Imperiul Otoman, Franța și Regatul Unit a limitat influența rusă la Dunărea de Jos și a creat un context favorabil afirmării revendicărilor românești. Pacea de la Paris din 1856 a scos Principatele de sub protectoratul exclusiv rus și le-a plasat sub garanția colectivă a marilor puteri europene.
Franța, aflată sub conducerea lui Napoleon al III-lea, a susținut ideea unirii, văzând în aceasta un mijloc de contracarare a influenței ruse și austriece în Europa de Est. Sardinia, implicată în propriul proces de unificare, a fost de asemenea favorabilă. În schimb, Imperiul Austriac și Imperiul Otoman s-au opus, temându-se de apariția unui stat românesc puternic.
Divanurile ad-hoc și exprimarea voinței populare
Pentru a clarifica statutul Principatelor, marile puteri au decis organizarea unor adunări consultative, cunoscute sub numele de Divanuri ad-hoc, în 1857. Acestea urmau să exprime voința populației cu privire la unirea Moldovei și a Țării Românești.
Alegerile pentru Divanuri au fost tensionate, mai ales în Moldova, unde exista o opoziție separatiștă puternică. Într-o primă etapă, alegerile au fost falsificate de caimacamul Nicolae Vogoride, cu sprijin extern, pentru a obține o majoritate antiunionistă. Publicarea corespondenței compromițătoare a lui Vogoride și presiunile diplomatice exercitate de Franța, Rusia, Prusia și Sardinia au dus însă la anularea alegerilor și la organizarea unui nou scrutin.
În urma noilor alegeri, atât Divanul ad-hoc al Moldovei, cât și cel al Țării Românești s-au pronunțat în favoarea unirii. Rezoluțiile adoptate în octombrie 1857 au cerut explicit unirea Principatelor sub numele de România, autonomia lor, neutralitatea teritoriului și alegerea unui principe străin dintr-o dinastie europeană.
Convenția de la Paris din 1858
Solicitările Divanurilor ad-hoc au fost analizate de marile puteri la Conferința de la Paris din 1858. Rezultatul a fost Convenția de la Paris, un document cu valoare constituțională, care accepta o formă limitată de unire. Principatele urmau să se numească „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, dar să aibă guverne și parlamente separate, cu câteva instituții comune, precum Comisia Centrală de la Focșani și Înalta Curte de Casație și Justiție.
Convenția nu interzicea explicit alegerea aceleiași persoane ca domnitor în ambele principate, o omisiune care avea să fie decisivă în anul următor.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza
La 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Moldovei l-a ales în unanimitate pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor. Decizia a fost rezultatul unui compromis între diferitele facțiuni politice unioniste și a blocat tentativele de impunere a unor candidați favorabili intereselor externe.
La București, situația politică era mai complexă, conservatorii având majoritatea mandatelor. Sub presiunea opiniei publice și în contextul unor manifestații populare ample, Adunarea Electivă a Țării Românești a decis, la 24 ianuarie 1859, alegerea aceluiași domnitor. Astfel s-a realizat uniunea personală a celor două principate, eveniment cunoscut drept Mica Unire.
Recunoașterea internațională și consolidarea unirii
Dubla alegere a lui Cuza a fost inițial contestată de Imperiul Otoman și de Imperiul Austriac, care au considerat-o o încălcare a Convenției de la Paris. Prin demersuri diplomatice susținute și sub presiunea celorlalte mari puteri, actul unirii a fost recunoscut oficial în 1859.
În anii următori, Alexandru Ioan Cuza a acționat pentru transformarea unirii personale într-una politică. Guvernele și parlamentele separate au fost unificate, iar în 1862 s-a format primul guvern unic al țării, cu sediul la București. Tot atunci, denumirea de România a început să fie utilizată oficial.
După abdicarea lui Cuza în 1866, succesorul său, Carol I, a consolidat statul român modern. Constituția din 1866 a consacrat oficial numele de România și a stabilit cadrul instituțional al noului stat.
Unirea Principatelor Române a reprezentat un pas decisiv în afirmarea identității naționale și în procesul de modernizare politică. Evenimentul din 24 ianuarie 1859 a creat baza statului român modern și a deschis drumul către marile realizări ulterioare, precum obținerea independenței și Marea Unire din 1918.
Adaugă comentariu
Pentru a comenta, trebuie să fii logat. Dacă ai deja un cont, intră în cont aici. Daca nu ai cont, click aici pentru a crea un cont nou.
Cele mai citite
