foto Personalitatea zilei 28 ianuarie | Nicolas Sarkozy, ascensiunea, puterea și căderea unui președinte care a polarizat Franța
Galerie foto(7) Galerie foto (7 fotografii): Personalitatea zilei 28 ianuarie | Nicolas Sarkozy, ascensiunea, puterea și căderea unui președinte care a polarizat Franța
Ene Valentina | Publicat: 28.01.2026 08:00 | Actualizat: 28.01.2026 08:34
Nicolas Sarkozy este una dintre figurile politice definitorii ale Franței contemporane. Președinte al Republicii între 2007 și 2012, lider al dreptei franceze, om al deciziilor rapide și al confruntării directe, Sarkozy a schimbat nu doar agenda politică, ci și stilul puterii.
Cariera sa spune o poveste completă: ambiție timpurie, ascensiune fulgerătoare, exercițiul intens al autorității și, în final, o prăbușire juridică fără precedent pentru un fost șef de stat francez.
Origini și formare: ambiția ca motor
Nicolas Sarkozy s-a născut la 28 ianuarie 1955, la Paris, într-o familie cu origini maghiare și grecești. Proveniența sa de copil al imigranților va fi invocată constant în discursurile ulterioare, ca dovadă a integrării și a mobilității sociale în Franța. După studii de drept, devine avocat în 1981, iar între 1979 și 1981 urmează studii aprofundate de științe politice la Institut d’Études Politiques din Paris.
Foarte devreme, Sarkozy își asumă politica drept vocație. Nu este un teoretician retras, ci un om al competiției și al strategiei. Ambiția, uneori percepută drept agresivă, va deveni trăsătura sa definitorie.
Primarul de Neuilly-sur-Seine și intrarea pe scena națională
În 1983, la doar 28 de ani, este ales primar al Neuilly-sur-Seine, una dintre cele mai prospere localități din zona pariziană. Va rămâne în funcție până în 2002, iar această perioadă îi oferă nu doar vizibilitate, ci și o bază solidă de putere locală.
Intrarea sa decisivă pe scena națională are loc în 1993, când devine ministru al bugetului și purtător de cuvânt al guvernului condus de Édouard Balladur. Contextul politic era complex: Franța era guvernată de un premier de dreapta sub președinția socialistului François Mitterrand. Sarkozy joacă o carte riscantă, încurajându-l pe Balladur să candideze la prezidențialele din 1995, în detrimentul lui Jacques Chirac.
Balladur pierde, iar Sarkozy plătește scump această alegere: Chirac, devenit președinte, îl exclude din guvernarea de centru-dreapta din perioada 1995–1997. Este primul mare recul din cariera sa.
Revenirea și consolidarea puterii: Interne, Finanțe, UMP
După realegerea lui Chirac în 2002, Sarkozy revine în prim-plan ca ministru de Interne, funcție în care își construiește imaginea de politician dur pe teme de ordine publică, securitate și imigrație. Discursul său ferm îi aduce susținători, dar și critici virulente.
În 2004, devine pentru scurt timp ministru de Finanțe, însă alege rapid o altă cale: președinția Uniunii pentru o Mișcare Populară (UMP), partidul de dreapta moștenitor al gaullismului. Renunță la guvern pentru a prelua partidul, semn clar că ținta sa este Palatul Élysée.
După referendumul din 2005, în care francezii resping Constituția UE, Chirac îl readuce ca ministru de Interne într-un nou guvern. În același an, Franța este zguduită de revolte violente în suburbii. Sarkozy adoptă un discurs extrem de dur, care îi consolidează imaginea de om al legii, dar adâncește polarizarea.
Alegerile din 2007
În 2007, Sarkozy candidează la președinție. Câștigă primul tur cu 31%, iar în turul doi o învinge pe Ségolène Royal, cu 53% din voturi. Este învestit președinte pe 16 mai 2007.
Promite o „ruptură” cu trecutul: reforme economice, flexibilizarea pieței muncii, reducerea taxelor și o Franță mai competitivă. Stilul său este imediat vizibil: hiperactiv, omniprezent, personalizat.
Guvernul condus de François Fillon beneficiază de o majoritate parlamentară confortabilă. Sarkozy surprinde prin componența cabinetului: o femeie ministru de Finanțe (Christine Lagarde), un ministru de origine nord-africană (Rachida Dati) și chiar un socialist (Bernard Kouchner) la Externe.
Pe plan intern, promovează reforme ale pieței muncii, reduceri de taxe și modificări ale sistemului de muncă (fără a elimina, însă, limita de 35 de ore). Restrânge dreptul la grevă în anumite sectoare și înăsprește condițiile pentru șomaj.
În politică externă, Sarkozy este mai proamerican decât predecesorii săi, susține complementaritatea UE–NATO, menține o linie dură față de Iran și joacă un rol central în gestionarea crizei financiare din 2008, când Franța deține președinția UE. Tot atunci, susține Tratatul de la Lisabona, ratificat de Parlament în 2008, evitând un nou referendum.
În 2007, atrage atenția mondială prin implicarea sa – alături de soția de atunci, Cécilia – în eliberarea asistentelor medicale bulgare deținute în Libia. În 2008, lansează Uniunea pentru Mediterana, proiect geopolitic ambițios.
Sarkozy rupe și o tradiție culturală: viața privată a liderului devine subiect public. Divorțează de Cécilia în octombrie 2007 și se căsătorește cu Carla Bruni în februarie 2008. Relația lor intens mediatizată schimbă raportul dintre președinte și presă, stârnind critici legate de „prezidențializarea” vieții private.
Înfrângerea din 2012
Criza economică, șomajul ridicat și oboseala electoratului duc la scăderea popularității. În 2012, Sarkozy pierde alegerile în fața lui François Hollande, devenind doar al doilea președinte al celei de-a Cincea Republici care nu obține un al doilea mandat.
Deși anunță retragerea, Sarkozy încearcă o revenire. Problemele juridice îi blochează însă drumul. În 2013, este anchetat în dosarul Bettencourt; procedurile sunt clasate, dar investigațiile deschid alte piste: finanțarea campaniei din 2007 și legături suspecte cu Libia lui Muammar al-Qaddafi.
În 2014, Sarkozy, avocatul său și un magistrat sunt puși sub acuzare pentru corupție, într-un dosar de trafic de influență. Deși ancheta este suspendată temporar, revenirea sa politică e fragilizată. În 2016, pierde alegerile primare ale dreptei și anunță din nou retragerea.
Condamnările și arestarea
Cariera sa se încheie definitiv în plan juridic. În martie 2021, Sarkozy este găsit vinovat de corupție și condamnat la trei ani de închisoare, dintre care doi cu suspendare. I se permite executarea anului rămas în arest la domiciliu.
Ulterior, dosarul privind finanțarea libiană ajunge la verdict. În septembrie 2025, Nicolas Sarkozy este condamnat la cinci ani de închisoare pentru conspirație criminală, fiind acuzat că a încercat să folosească fonduri ilegale pentru campania din 2007, în schimbul sprijinului politic oferit lui Qaddafi. El neagă acuzațiile, dar începe executarea pedepsei la închisoarea La Santé din Paris, pe 21 octombrie 2025, urmând ca la nici o lună să iasă din spatele gratiilor.
Adaugă comentariu
Pentru a comenta, trebuie să fii logat. Dacă ai deja un cont, intră în cont aici. Daca nu ai cont, click aici pentru a crea un cont nou.
Cele mai citite
